Am văzut cașcaval la Telejurnal

Poate că, la prima vedere, pare marginal un atare subiect. Vă asigur că povestea nu-i, nici pe departe, așa măruntă cum ați putea crede.

Mai mult decât orice altă societate de gen din țară, Televiziunea publică este instituția de importanță strategică, cu rol major, determinant, în circulația informației echilibrate, fără parti pris, inclusiv de educare a maselor, în special a tinerilor, trăitori în țara în care funcționează, și nu numai.

O televiziune publică are datoria, obligația morală, comandamentul, să facă legătura între cetățean – indiferent de locul în care trăiește el, pe cuprinsul țării sau în diaspora – și instituțiile decidente ale statului.

Mai mult, îi revine rolul principal de coordonare (alături stații tv, locale sau de mai mică putere), în transmiterea mesajelor de maxim interes național – în situații limită, social-politice, de cataclism natural, atac armat – atac terorist, război asimetric, război „clasic” -, accidente, incendii, strategia pe necesar de alimente, medicamente, sânge, în situațiile extreme create.

Încă o dată spun: soarta unei populații, în întregul său, depinde, în cazuri majore, exclusiv de știrea propagată de către televiziunea publică, în măsura în care aceasta emite – și are obligația să o facă – astfel încât, transmisiunile ei să fie recepționate în cel mai îndepărtat cătun din țară.

În consecință, o televiziune publică devine un element extrem de important al unei democrații consolidate, al unui stat de drept, cu o condiție sine-qua-non: să fie în stare de funcționare, utilată, tehnologizată și restructurată pe criteriile economiei de piață, în care funcționează, pe criterii de performanță, și nu finanțată precum azilele de pensionari.

Și atunci, întreb, din nou: în ce situație se află la această oră, Televiziunea Română? Nu cumva, pe marginea prăpastiei? Nu cumva, cu ambele picioare, dincolo de bordura falimentului, în situația în care, încă din 2014, TVR înregistra pierderi de 81,5 milioane de lei (18 milioane de euro) pe anul respectiv, la care se adăugau datorii vechi de 700 de milioane de lei (155 de milioane de euro), potrivit ultimului raport al Curții de Conturi?

Și asta, în condițiile în care TVR încasează, anual, undeva la peste 100 milioane de euro, cea mai mare parte din sumă provenind din bani publici.

Înțeleg că subiectul la zi în domeniu este despre „necesitatea creșterii taxei tv”, colectate de la populație, pe motiv că România s-ar afla la coada clasamentului european, cu 11 euro pe an, față de Elveția, Norvegia, Danemarca și Austria, țări în care telespectatorii plătesc peste 300 de euro.

O fi, dar s-a mai auzit pe undeva, prin UE, despre vreo televiziune publică încălecată și controlată, de peste 26 de ani, de către specimenul politic?! S-a mai auzit ca vreun generalisim Oprea, de-al lor, să sune la conducerea televiziunii, ca să ceară socoteală despre programe și despre faptul că tocmai el, vicepremierul, a fost luat în tărbacă pe post?

S-a mai pomenit ca jumătate din CA-ul unei astfel de televiziuni publice, europene, să fie populat de triste figuri politice, care habar n-au ce înseamnă să administrezi și să consolidezi managementul unei instituții, mai ales al unei televiziuni?

S-a mai pomenit ca astfel de instituții, sufocate de datorii, să angajeze, până dincolo de refuz, neamuri-peste-neamuri-peste-neamuri, ale directorașilor și șefuților, ba chiar și ai onor „conducătorilor” vremelnici, instalați sub „egida” acelelorași malversațiuni politice?

Și, mai ales, s-a mai pomenit ca, pe banii noștri de taxă, așa mică cum e ea, șefii TVR – de la Claudiu Săftoiu, la Stelian Tănase – să dispună achiziționarea unor autoturisme de super-lux (22.000 de euro/bucata), multe dintre ele pentru uzul personal al șefuților?!

Potrivit raportului Curții de Conturi, Televiziunea Română și-a înnoit parcul auto în 2014, în urma achiziției a 140 de autoturisme, în valoare totală de peste 3.000.000 de euro.

Inspectorii Curții susțin că achiziția nu a respectat „principiile bunei gestiuni a patrimoniului TVR, în contextul în care situația economico-financiară a instituției este dezastruoasă”. Și mai spun că, astfel, cumpărătorii „au intrat în contradicție cu prevederile Programului de redresare economică a SRTv”, care prevedea reducerea, și nicidecum creșterea cheltuielilor.

Și, ca să ne dăm seama până unde merg indolența și lipsa de discernământ a decidenților, raportul CC ne aduce la cunoștință faptul că, parte dintre cele 140 de mașini „au fost repartizate către persoane cu funcții de conducere în unele direcții sau servicii din cadrul studioului central și nu doar pentru activitățile și salariații care asigură efectiv producția a programelor de televiziune”.

Sigur că, în principiu, taxa tv pe care o plătesc românii, de voie de nevoie, pare moft în raport cu ceea ce plătesc elvețienii, nordicii, austriecii și alți europeni, pentru buna funcționare a televiziunilor lor publice. Dar eu cred că toți aceștia sunt pregătiți, și au voie, să le dea peste mână diriguitorilor instituțiilor în discuție, când oamenii folosesc banii aiurea, și conduc postul, în pas de defilare, către faliment.

Cu bâta de base-ball!